De prin Ținutul Pădurenilor - de la momârlani la toloboni

   Am învățat din experiențele mele călătoristice că atunci când îți apare o piedică în cale, cu siguranță vei avea parte de răsplată după ce o vei fi trecut-o. Stabilisem să plecăm nici foarte cu roua în picioare, dar nici după ce soarele ar fi ajuns de cinci coți pe cer. Adică pe la 9, așa. Însă, cablul de ambreiaj ne explică cum el nu vrea și (i) se rupe. Ceva nervi, cuvinte grele (nu de la mine :) ) și după vreo trei ore de meșterit reușim să plecăm la drum.


       Încotro? Luăm iară calea Petrilei, cu gândul la momârlani, însă pe alt drum. Dacă până acum am tot ajuns cu trenul, de data aceasta domnul Busulescu (VW T1, cu un an mai mare decât mama) ne poartă pe autostrada spre Pitești cu floarea soarelui tratată (care ne minte frumos cu galbenul ei pal), Valea Oltului, apoi face stânga la Brezoi, către Voineasa, Obârșia Lotrului și mai departe până la Jieț.


        Ce îmi (mai) place la mașinuța asta e că și din ea simți mirosul ploii (ca și pe motocicletă), dar ai avantajul că rămâi uscat. Abia la acest drum observ colții de lup ce anunță că am intrat în județul Argeș (fără legătură cu fotografia de mai jos din Petroșani, de la biserica de lângă stadion).


 Ajungem pe seară în Momârlandia și Silvia cu Igor ne sunt iar gazde.


       De dimineață mergem către Câmpul lui Neag. Îmi rămăseseră mie niște amintiri cu drumul către Valea Cernei, prin Retezat, iar căsuța de la Muzeul Satului din București (cu ocol întărit) cerea să îi căutăm surorile pe teren.


 Avem noroc de vreme frumoasă și de un drum liber... cât se poate de liber.


      Oprim la Câmpul lui Neag după ce am salutat deja oile ce se odihneau la limita asfaltului cu drumul forestier.


       Doi bătrâni (Floarea și Valer) ne trimit fix la căsuța-țintă.
 "O luați la dreapta, pe apă, când vedeți o casă cu steag".
 
 Ultimele flori de soc ne atrag nasurile în polenul lor. 


          Găsim căsuța, dar ne întristează soarta ei.


              Aparține unui neamț care încearcă să o aranjeze după ce au stricat-o alții.


         Doamnele care aveau grijă de căsuță ne primesc cu bucurie și ne povestesc una-alta. Avem succes și cu ia mea care se lasă pozată de dumnealor.


           E duminica și 22 iunie. Peste două zile sunt Sânzienele. Se știe că deja umblă să își culeagă leacurile din flori.


          Trei frați pătați... de fapt mulți frați pătați au și ei aportul lor de culoare sub soarele lui Cireșar.


        Adrian insistă să o luăm pe tot felul de drumuri mai puțin umblate și curajul ne e răsplătit cu o altă căsuță.


      Ascunsă după mesteceni și la umbră de nuci, o casă momârlănească stă părăsită, cu ușa deschisă.


 Mobilierul vechi cere să fie salvat. Amintirile locurilor cine, oare, le mai știe?


       Două potcoave mai poartă pe un perete o speranță de noroc.
 

        Singurii apărători ai curții au rămas urzicile.


      Toate obiectele din gospodărie se odihnesc, unele cu gura în jos, parcă nelăsând loc spiritelor necurate să se adăpostească în ele.


       Două coase stau înfipte în grindă.


        De un peisaj rar ai parte între clipirile de pe "balcon".


      Dar căsuța are și vecini la care ajungi după ce mai treci câteva pajiști cu flori.


Aceasta este încuiată și respectăm granița.


        Nu s-a lăsat văzută sau auzită nicio Sânziană, iar noi suntem salvați.


 Marți plecăm către punctul terminus Poienița Voinii, în Ținutul Pădurenilor. Drumul îl facem lejer, cu popas prin Țara Hategului.


 Cotim spre Sălașul de Sus și îmi amintesc că ultima oară i-am pășit pragul lui Mihai cu motocicleta mea.


 Cetatea Mălăiești a beneficiat de niște fonduri europene (prea europene) și s-a cam ales praful de farmecul de altă dată, acum cârpit cu beton.


 O altă casă veche a rămas fără bătrânul proprietar.


 Drumul către Retezat - Cârnic  - Pietrele mă pune în postura de șofer. Și îmi place!


 După un mic dejun cât se poate de "de la munte", i-o prezint lui Adrian pe Lolaia, o cascadă gălăgioasă.


 Ne încărcăm cu minunile naturii și ne întoarcem pe drumul către Pădureni.


 Cu coada ochiului văd că poarta bisericii Sântămărie Orlea este deschisă. De atâtea ori am trecut pe aici și acum e prima oară când se întâmplă asta. Semne bune ziua are! :)


 De ceva vreme de biserică are grijă domnul Nicolae Giredea. E român ortodox și încărcat cu o mulțime de istorii.


Dumnealui ne-a vorbit despre frescele "3D", dar si despre mormântul unui copil de han tătar aflat în curtea bisericii.

 Nu e drum prin Țara Hațegului fără oprire la biserica din Densuș.


 Poposim și la Mânăstirea Prislop. Nicicând nu am întâlnit așa mulțime de oameni și de flori la mormântul părintelui Arsenie Boca.


      Misterul crește după ce trecem de Hunedoara. Pătrundem printr-o ploaie zgomotoasă, apoi o ceață deasă se ridică în vale. E pustiu, e liniște, e bine. Până la Poienița Voinii avem vreo 30 de km și seara încă nu a biruit lumina zilei.


 Adrian înfruntă ploaia și caută gazda în sat - nu există semnal la telefon (ura!) decât în cimitir sau pe alt deal. Eu aștept cuminte în mașină și mă amuz de curiozitatea ochilor de după perdeaua ferestrei în fața căreia am oprit.


 "Pădurenii Hunedoarei sunt numiți locuitorii satelor așezate pe versantul estic al Munților Poiana Ruscă, între Valea Cernei și Valea Mureșului. Zona locuită de aceștia, înconjurată de păduri, cunoscută sub numele de Ținutul Pădurenilor, este situată în nord-vestul Municipiului Hunedoara, nu departe de vestigiile celor două capitale antice: Sarmizegetusa Regia, fosta reședință a regilor daci (...) și Ulpia Traiana Sarmizegetusa, capitala provinciei romane Dacia Felix." (Rusalin Ișfănoni - Pădurenii Hunedoarei)
 
 Romulus Vuia  (care a preferat să studieze Pădurenii decât să meargă într-o expediție în Noua Caledonie) numește în 1945 aceste locuri, după îndelungi reîntoarceri în teritoriu, "o minune etnografică: Regiunea Pădurenilor".


 E dimineața de Sânziene și casa Muntenilor (familia primitoare de care am fost primiți) e plină de vecine. Toate sunt vesele și culeg de pe marginea drumului flori de Sânziene pentru a face cununi pe care le vor trimite fetelor la oraș.


 Unul din scopul călătoriei noastre este să găsim bătrânii care mai au povești (spuse sau nespuse). Un prim dialog peste ani îl avem cu nana Armina (75 de ani, văduvă de mai bine de 43). O ploaie rapidă și hotărâtă ne bagă de pe prispă  în casă.


  "Ferească Dumnezeu și șerpii!" ne spune atunci când îi ascultăm povestea vieții.


 Amintirile sunt răscolite de Adrian care întreabă, printre altele, despre descântece, naștere, Sânziene și, mai ales, Cântecul Bradului.


  Cu nostalgie, răscolește și în dulap minunile născute din mâinile ei.
 
 "Din pânză de cânipă ne îmbrăcam." Și ne vorbește despre topile, găboate, fiori, câlți, urzeli și de cum se spălau rufele în pârlău cu cenușă. Și despre toloboni (ciorapi groși, din postav, realizați din țesătură de lână dată la piuă) întâlniți numai prin partea aceasta a țării. Ca atare, denumirea a fost preluată peiorativ și asociată muncitorilor pădureni angajați la mina Ghelari și la Combinatul din Hunedoara de către colegii lor.


 De la arhitectura locală, cu casele acoperite cu paie, ne duce mai departe la cules.
   "Hăl care găta de secerat împletea cununa (de grâu). O ducea acasă, o punea la icoană și primăvara semăna sămânța din ea."


 Eu o mai descos despre cum obțineau femeile culorile pentru materiale. Sunt dezamăgită când aud că roșul era de la negustori (chimic adică) și că era mare fală să ai un roșu aprins.


 Lui Adrian îi pică ochii pe un război de țesut (de lemn) din curte. Aflăm că soarta lui este focul și îl salvăm, sfârșind la mine în sufragerie (deocamdată).


 Urăm drumuri (cu noi) cu bine domnului Busulescu și îi atașez o cunună de Sânziene pe ștergătorul drept.


  "Pădurenii sunt speciali întru totul, dar un prim element care îi face mai deosebiți decât alții este portul popular specific acestei zone etnofolclorice. Unici sunt în primul rând prin felul în care femeile își gătesc capul cu ceapsă și cârpă lungă și cum poartă podoabele în jurul taliei, nu așa cum în alte zone se poartă la gât sau la mâini. De când se știu, pădurencele au purtat podoabe în jurul taliei, și nu doar brâu simplu, ci împodobit cu chei, inele și câte și mai câte. În total sunt vreo șapte feluri de podoabe în jurul taliei, care cântăresc un kilogram. Important este și aspectul că toate aceste podoabe erau făcute de meșteri populari și nu cumpărate de la târg. În vechime purtatul podoabelor la brâu avea o valență magică și anume să protejeze pântecele de rău, dar cu timpul podoabele au luat valențe pur decorative. Un alt aspect care face portul unic este și felul în care se face țesătura, nu la război căci aici se practica țeserea brâului în bâte, care este cel mai vechi mod de a face o țesătură", citesc în cartea d-lui Rusalin Isfănoni.


 Nana Maria Preda vine încărcată cu tot felul de cămeși. Ochii noștri nu înțeleg cum ochii ei au nimerit punctele cămeșii atât de dese.


 Îmi dăruiește o brăcire (cingătoare femeiască țesută în război din lână, divers colorată, de două  sau trei cuprinse), iar eu nu știu ce să spun și ce să fac.  Îi pare rău că nu este unul de fată tânără (cu roșu), ci unul de femeie bătrână (cu mov). Oricum îmi uitasem cureaua acasă și a venit numai bine și util darul dumneaei.


 Am venit să facem treabă și o luăm din loc, către Bunila.


  Clăni de fân aveau să ne spioneze pașii din curți ori de pe dealuri.


 Dacă în trecut era obiceiul ca porcii să fie duși la pădure (la jiroviște), la ghinde și la jir, atentând la hrana mistreților, acum se produce fenomenul invers - mistreții vizitează uneori grădinile oamenilor la crumpeni (cartofi) ori la alte de-ale colților.


 Numeroase cruci de lemn se sprijină în garduri, pe case sau pe lângă ele. 


  Ținutul își merită numele cu prisosință.  Într-un document din secolul XVII se menționa că nu poți ajunge pe aceste locuri fără a traversa o pădure și ca atare a apărut denumirea. Despre ei, pădurenii spun că:

 "Pădureanu-i pădurean // Nic-e prost, // Nic-e viclean, // Numa' ca vulpea de-un an!"

 Unul din simbolurile de fală, dar și grijă al pădurenilor a fost calul. Când un pădurean îmbătrânea și simțea că îl lasă puterile, cel mai mult suferea pentru faptul că nu își va mai putea îngriji caii.  Azi, gazda noastră are tractor, dar nu îi lipsește calul din grajd, iar in cameră domină fotografia cu nepotul pe cal.


 Până la Bunila lălăim cam o oră pe drum, cu popas de admirat și vitele (mărhăile) la păscut și ascultat duetul tălăngilor cu mugetele lăptăreselor.

  
   În Bunila ne întâmpină o ploaie măruntă. Singurii localnici pe care îi întâlnim ne trimit la Leonora Bobora căci ea ar mai ști Cântecul Bradului.



 Dar înainte de asta, le admirăm din toate părțile șura cu acoperiș de paie. 


 Comuna Bunila e alcătuită din cinci sate: Bunila, Alun, Poienița Voinii, Vadu Dobrii și Cernișoara - Lelese.


 "Și dracu' fuge când vede drumul asta!", zice Marioara Bobora. Eu cred, totuși, că fuge de atâtea cruci.


 Un stâlp ascuns lângă un gard mă uimește cu antropomorfismul lui.
 

Nu am aflat de unde vine numele de Bunila.


 Până la nana Leonora, trecem și prin cimitir (progadie).


  Numeroși brazi însoțesc adesea crucile răposaților. 


 Nana Leonora ne va cânta Cântecul Bradului, acele versuri de jale ce plâng soarta mortului și a bradului deopotrivă.


 Puține sunt monumentele unde "locatarii" din fotografie sunt îmbrăcați în portul popular.


 Atentă la pârleaz, ratez veverița (pădureană) admirată de Adrian. 


 Aproape fiecare casă își poartă crucea ei.


 Pe temelia de piatră (ori de marmură) se sprijină lemnul în cruce, vopsit și ornamentat, cu rol apotropaic.


Drumul dintre case mai mult se ghicește - iarba este mare cât gardul.


 Familia Bobora este întreagă acasă: Leonora, soțul Gheorghe și Larisa, o puștoaică de liceu, acum în vacanță.


Mai întâi vorbim cu domnul care ne povestește despre munca în mină, despre funicularul care cândva era renumit pentru lungimea lui și despre vâlvă - frica minei. În timpul acesta, din cealaltă încăpere se aude Leonora repetând în surdină Cântecul Bradului


"Cetină de bradu',
Ce te-ai d'oblecitu', (a prinde de veste)
Din codru'-ai pornitu',
-Eu n-aș fi pornitu',
Dar eu am avutu'
Un frate juratu'
Și-el și-o mânatu'
Doi voinici din satu',
Cu două topoare
Jos să mă doboare..."


Bradul este adus în cântecul a 7, 9 sau 11 femei (număr fără soț), femei care "știu cuvincele".  Dar înmormântarea avea și momente mai vesele în care participanții se jucau: Purecul, Hai la vlădic, Mija, Ineluș-învârtecuș...


 Nu putem să nu ne amuzam când, întrebată fiind despre Sântoaderi, ne spune că în '77 aceștia erau în aceeași vreme cu cutremurul. Ea țesea și deodată s-a mișcat pământul. A luat asta ca pe un semn și a lăsat războiul deoparte pentru moment. :)

 Admir salba de bănuți de la gâtul soacrei sale dintr-o veche fotografie. Îmi pare rău că e doar un portret și doar intuiesc cheile pe chici de la brâu.


 Larisa ne duce către cea mai frumoasă surpriză și sursa celor mai multe gânduri de după această călătorie: o casă veche. Profită de drum ca să ia și două bidoane cu apă de la izvorul pe care nu l-am fi găsit fără ajutorul ei. Mi-ar fi plăcut să fie un știubei (izvor captat  într-un trunchi de lemn scobit), dar nu era decât un bazin.


 O casă veche de cel puțin o sută de ani stă ascunsă după ierburile îndrăznețe.


 Vecinii de peste drum (familia Voicu) sunt prin preajmă și ne ajută cu o coasă, făcând cărare până la târnaț.


 Casă e din lemn, acoperită cu țiglă, probabil cândva cu prăștilă (șindrilă). Adrian se încăpățânează să creadă că mai înainte de asta a avut acoperiș de paie.


O urmă dintr-o perdea a pierdut lupta cu lumina soarelui.


 Din perete ne privesc trei personaje îmbrăcate în pădureni și ne veghează chipul Maicii Domnului de pe o hârtie fără vârstă (poate o xilogravură?). 


 Cuptorița - casa cuptorului de odinioară - este căsuța din stânga. Lasă-mă să visez că voi coace, cândva, plăcintele pădurenești în interiorul ei!


 Cheotorii în rotund este una dintre cele mai vechi tehnici de îmbinare a bârnelor la construcția locuințelor din lemn.


 Nepoata este un copil norocos că își poate petrece vacanța cu bunicii într-un loc parcă din altă lume. Păpușa ei poartă (cum altfel?) un costum de pădureancă.


Nana Aurica Voicu ne arată și ea o cămeșă cu adevărat pădurenească, cusută cu mult roșu. Este modelul Roata mare.


 Nu mai ieșim la drum și facem cărare prin spatele curții. "Noaptea ies să speriu misteții că vin la grădină.", ne spune, în timp ce ne ghidează, Nicolae Voicu.


 Și ne mai spune câteva denumiri pentru clanele de fân, dar nu le reținem și nici nu scot pixul să notez.


Dacă dimineață eram odihniți și am urcat, acum picioarele o iau la vale și înotam prin iarba înaltă.


 Vitele mai au ceva de înfulecat până se întorc în sat.


 Nori negri amenință orizontul, dar fără izbândă udă.


 Satul respiră liniștea de seară.


 Se știe că atunci când nu culegem folclor, culegem altceva, cum ar fi soc, cimbrișor sau trei frați pătați. Va veni vremea când într-un ceai  de iarnă vor sta zilele verii.


 Miercuri dimineață facem cunoștință cu niște vietnamezi - sunt godacii de o lună ce se îngrămădesc la o oală cu lapte.


 Căsuța nu ne dă pace, aflăm cine e proprietarul și mergem să vorbim cu el.


Nu ne grăbim așa de tare încât să nu culegem câteva frăguțe pe drumul spre Bunila.


 Un dialog "bogat" îl avem cu Herbanii, în timp ce ne potolim setea cu un sirop de brad.


Rețeta o notez și o voi aplica la primăvară.


 Păienjenii par singurii locatari ai casei.


 O cămașă a rămas spânzurată de tavan.


 Până la Alun nu ne întâlnim cu nimeni în cale.


 Cândva, satul avea o sută de case. Azi abia dacă mai are 60 și una singură locuită permanent. Când și când mai vin foștii locatari, acum mutați  la Deva ori la Hunedoara, la fânețe ori la grădini. 


Ajungem după o oră cu capul în soare și cu picioarele pe un drum de marmură.


 Fosta carieră și-a împrăștiat în jur albul marmurei prețioase odată.


O căutăm pe nana Maria Gheorghesc, acum singurul locuitor permanent al satului.


 Până la ea oprim la o altă căsuță, nelocuită de vreo zece ani. 


 Este încuiată, dar ne strecurăm curiozitatea pe fereastră.


 Este o frumoasă îmbinare de lemn cu marmură.


 În fosta școala aveam să aflăm că ciobanul și-a băgat turma de oi.


 De nana Maria întrebăm pe singurii doi oameni pe care îi găsim pe drum, ridicând un zid. Unul este chiar fiul ei și ne duce până la poarta bătrânei.


 O găsim în curtea casei. Tocmai a fost sunată că au intrat vitele și au spart pe deal clanele de fân.


 Și aici ploaia ne gonește în casă și zgomotul ei îngână poveștile .


 Ne spune despre mana vacilor, despre jocuri de priveghi, pomeni, descântec (care nu se plăteau), despre surori jurate cu doi pupi copți și dați în vârf de bâtă peste mort, despre Sântoader, despre Sânziene și de cum se duceau fetele și copiii după bolbote (iarba vântului) cu care afumau vacile când fătau (nu era valabil și pentru oi), despre naștere (și ea a născut singură ca nana Armina, fără moașă)... și câte și mai câte, preț de mai bine de o oră de când ploaia nu prididește.


 Cu mândrie ne arată și ea cămeșle de bătrână, cusute cu negru și cu mov.


S-a dus vremea pe când avea de lucru cu cânepa până o transforma în minunile admirate la horele din sat. Acum două zile a împlinit 80 de ani și așteaptă...


Ploaia ne amăgește și se oprește cât să plecăm.


 Nu intrăm la biserica de marmură - 1939 (unicat, cel puțin în țară). Mai mulți ne-au spus despre lipsa de ospitalitate a celor două femei care locuiesc aici (măicuțe, dar nu prea căci și pe preot l-au făcut să plece).


 Cu atâta marmură în jur gândul mă duce la Toscana.


 Plimbarea de la Alun la Poienița Voinii ne aduce acasă uzi până la piele și cu bocancii meniți să stea două zile pe sobă.


 Joia o petrecem în sat, la Poieniță. Adrian a scanat câteva fotografi vechi adunate din sat și acum le comentăm cu cei care își mai amintesc de alte vremuri.


 Dumitru Preda are 90 de ani și o minte brici. Trăiește și baba, dar e paralizată în pat de șapte ani. Sunt căsătoriți de 71 de ani.

 Fostul postaș din Poieniță, care în trecut ducea veștile cu calul, ne vorbește despre cum a avut noroc să înceapă școala la 10 ani, despre armata de la Orșova, despre legionari, despre război și, bineînțeles, despre politică. Este admirator al lui Iliescu și nu înțelege schimbările din partide din zilele noastre. "Cine o zis păr lung și minte scurtă, al o fost bărbat, să mă scuze domnișoara.", spune referindu-se la Ceaușeasca și la Udrea.  "Sărăcia și bogăția nu-i cu contract, decât hoția! Binele niciodată nu-i rău! Să bagi deștu-n miere și să nu guști, nu poți!"
 

 Am auzit în zilele acestea de mai multe cazuri de cancer, inclusiv la copii mici. Ne confirmă că în secolul XX "cancerul și pe lemne o apucat", că acum toți "sunt drogați de băutură și de găini". El a crescut cu chisăliță de prune și cu mămăligă - "de aia am trăit și de aia am îmbătrânit".

"Dragul mieu, cu minele or scăpat majoritatea că  îi ducea pe front!". Și ne mai spune despre oi - cum se măsura laptele (niciodată duminică), cum erau însemnate la urechi, cum stâna se schimba la 10-12 zile în funcție de terenul celui ce le avea în grijă ...


 Nora lui - Maria Preda - cu care vorbim în fiecare zi, ne invită sus. Ne arată și ea alte cămeși, catrințe, opregi și pricoiți. Surpriza este că ne dăruiește câte una din fiecare. Nu avem cuvinte! Săru'mana!


 Rămânem în sat și o căutăm pe Victoria Rădoane - mai vrem o versiune a Cântecului bradului și altele de demult.


 Din păcate Muzeul Drăgan Muntean (casa memorială) nu este deschis și nu ne prindem la cine e cheia. Dar mai venim noi pe aici!


 Doi bătrâni zâmbesc cu nostalgie peste vreme/gard.


 Urcăm și pe scara de lemn, în spirală, până la cimitir și biserica de pe deal.


 Biserica din Poienița Voinii nu e așa de veche - nu are nici o sută de ani.


Acasă îmi fac lecțiile și notez că: un snop se face din 6-8 mănunchiuri de paie; o ploscă (14 snopi) se face în ziua când se seceră, apoi, după trei săptămâni, se așează snopii pe un par vertical de lemn cu spicul la interior, în clane (32 de snopi); ruda se face pe orizontală. (așa mi-a spus dl. Ișfănoni)


 Și tot dumnealui ne-a vorbit despre jocurile/dansurile pădurenești: Brâul, Ardeleana, Joc de Doi și Spic de Grâu.


 Încerc să ghicesc cum s-au inspirat din natură și admir dansul ei.


 Un petec de zăpada apare ca o confuzie în peisajul de vară - sunt umerii Retezatului.


 Un trunchi de mesteacăn nu a fost sortit să fie Armindeni, dar suportă pe umerii săi fânul verii.


 Troița - ruga privește către biserică. Biserica o privește și ea, între dialogul lor urzindu-se protecția satului.


 Victoria Rădoane are 69 de ani și ne cântă cea mai frumoasă variantă a Cântecului bradului. Pe perete are la loc de cinste, printre icoane, diplomele obținute de-a lungul vremii pentru talentul său. Ultima oară a cântat bradului la înmormântarea lui Drăgan Muntean.


 Ne spune și ea despre jocuri de priveghi, strigoni, cununa grâului (ne și cântă), surori jurate, bolbotele (plantele) cu care trebuia să se spele fetele pe cap de Sântoader ca să aibe coada ca a vacii, despre nunțile care țineau trei zile, despre botez și de cum trebuia legat un inel la fașa din lână ca să apere copilul de rele și de boli, de cum se omenea moașa (se ospăta de trei ori până se împlineau șase săptămâni de la naștere) și primea și o cămașă, o cătrință și un opreg.


 Adrian s-a interesat de acasă de evenimente în zonă și joi pe seară avem concert la Castelul Huniazilor.


 Este un frumos proiect care încă nu s-a încheiat pe acest an, cu concerte de muzică clasică în conace sau clădiri de patrimoniu.




  Până vineri dimineață bocancii nu s-au uscat. Doamna Muntean îmi ofertă o pereche de cizme și bine am făcut că am ascultat-o.


 Azi mergem la Vălari, dar mai întâi trebuie să trecem vranița (poartă lată cât lungimea drumului întâlnită la intrarea în satele pădurenești de culme, pusă pentru a nu trece animalele lăsate la pășunat).


Apoi ne facem drum prin ierburile până la brâu și mai departe prin pădure.



Ca să ajungi de la Poienița Voinii la Vălari, mai întâi treci prin cătunul Droblea.


 Și trecem prin curtea Paraschivei (Civa) care se bucură că mai ajunge pe aici picior de om. Dar mai ales glas de om!


 O altă casă veche, cu urzoni  // urzitori în peretele exterior stă să cadă.


 Câțiva căței mititei își fac datoria și ne latră hotărâți.


 Nana Civa (Paraschiva) este un model de viață în singurătate. A fost căsătorita de două ori, dar fără noroc.


 Își duce traiul singură. Mai greu e iarna când e zăpada mare.


 Vecina ei, plecată după pâine în sat, are o șură cu acoperiș de paie.


 Șura nu mai este folosită și ne îngrijorăm că va ajunge pradă focului ce se va lupta cu frigul din iarnă.


 Încă nu am înțeles cum stau paiele călcate pe post de acoperiș și nu cad...


 Câteva cuie de lemn ajută și ele la susținere.


 Ne abatem puțin din drum și urcăm până la o altă casă, mai la deal. Nu e nicio mișcare și "tunăm" la vale.


 Coborâm în Valari și prima oprire o facem la vechea biserică (să tot aibe vreo 300 de ani).


 Din presă aflu că nu s-au mai ținut slujbe aici din 1936. Îmi pare rău că nu am citit înainte pentru a verifica informația.

Ar fi vrută la Muzeul Astra din Sibiu, dar localnicii nu o dau.


 Ușă e încuiată.


 Pesemne că e ceva vreme de când a bătut ultima oară halăngul  (clopotul).


 Totuși, există o speranța. Biserică este inclusă în proiectul celor 60 de biserici de lemn ce urmează a fi salvate.
 

- COD, HD – II- M A – 03472, DATARE SFÂRŞIT SECOL AL XVIII-LEA,
- ACOPERIŞ SPART, STARE DE CONSERVARE PRECARĂ
- MONUMENT ESTE ATIPIC ÎN PEISAJUL ARHITECTURII DE LEMN DIN SUDUL TRANSILVANIEI PRIN SILUETĂ ŞI PROPORŢII
- ELEMENTELE DE DECORAŢIE SUNT FORMATE DIN ANCADRAMENTE ALE UŞILOR SI FERESTRELOR
- SATUL VALARI SE AFLĂ ÎNTR-O ZONĂ CU GRAD RIDICAT DE SĂRĂCIE
-SUNT ACTIVE ATELIERE DE FIERĂRIE SI DULGHERIE
-BISERICA SE AFLĂ ÎN PROPRIETATEA PAROHIEI
-DIMENSIUNILE BISERICII SUNT DE 7,5/4,2M

(sursa: http://60-project.blogspot.ro/)



 Dacă am ajuns prea târziu ca să o întâlnim  pe nana Eva, absolut  întâmplător (sau nu) aflăm că Civa (Paraschiva) din cătun și Victoria pe care o întâlnim pe drum sunt două din fiicele ei. Și am întâlnit-o și pe a treia fiică, la apă, care s-a bucurat că venim cu vești de bine de la sora din cătun.
 "De unde ați tunat?" (ați coborât) ne-a întrebat ea.  


 Întrebăm de Cântecul Bradului și suntem orientați spre Susana Radoane, soacra Victoriei. "Hai, babo!" e strigată să vină să vorbească cu noi.  Nu se supără de cum e chemată și tot dialogul îl presară cu zâmbete și nostalgii.  Pe 01 ianuarie a împlinit 91 de ani.
 "Ie!" spune e fiecare dată când afirmă ceva. Pe lângă numeroase lucruri deja dezbătute cu ceilalți bătrâni și confirmate și de ea, ne mai spune despre ce se punea în prima scaldă a copilului (inel, mărgele, apa sfințită, bani), despre Sântoaderi (seara caii dădeau cu potcoavele în sus), despre cânepă și topile, despre opinci, strigoi, descântece. Atunci când se lua mana vacii, după descântec vaca "se ducea glonț" la ușa celei care i-a luat laptele.


 Ne mai detaliază și inventarul pus în copârșeu, adesea diferit pentru femeie și pentru bărbat, de cele mai multe ori cu scopul ca "mortul să nu aibe treabă cu cei care rămân". Pe drum, cele bătrâne presărau mac, cu același rost, să nu se strigoiască mortul.


 Cât vorbim, fiul ei ne toarnă câte un țoi de cireșată de cireșe amare de pădure. Nu se poate să intri în curtea unui pădurean și să nu te omenească!


 Dintr-o fotografie veche ne privesc două pădurence.


 Casa de lângă nu mai are locuitori.


 Plecăm de la Valari spre Poienița pe drumul către Lelese.


 Îmi dau seama de cât de pustiu este în jur după câte zmeură este în tufișuri.


 Nu întâlnim pe drum decât o vacă și doi cai.


 Dimineață vom pleca în zori, dar mai avem timp de ultimele discuții cu nana Armina.


 Se desparte de cămașa soacrei ei. Să tot aibe spre suta de ani.


 Și mă bucură cu o brăcire roșie, de fată tânără.


 Războiul își face loc în mașină și plecăm către casă, urzind poveștile culese în minte și în suflet.


Ne abatem și pe la Cetatea Cârnic (Alba).


Din turn privim satul  în culori.


Iar pe drum ne dedăm la ultimele plăcinte pădurenești, coapte dimineața pe la 6.

"În pădurenime nu poţi să spui că ai fost dacă nu ai gustat măcar o plăcintă pădurenească şi nu ai băut un pahar de vinars. Eu consider că cel mai important brand turistic al pădurenilor sunt plăcintele pădureneşti coapte în tigaie de fontă şi cu brânză nesărată, gustoase cum numai o pădureancă poate să le facă. După o zi de lucru la câmp, pădurencele întind masă mare unde servesc sarmalele pădureneşti sau varză fiartă pe os de porc. Şi ca să se dreagă, tot omul mănâncă o zeamă groasă de cartofi cu brânză de oaie frământată. Eu sunt conins că turismul în ţinutul Pădurenilor se poate baza şi numai pe aceste bucate", explică etnologul, Rusalin Işfănoni.


 Simt că la pădureni inimile, ușile și amintirile nu au zăvor.

 Mulțumim celui care ne-a facilitat descinderea în Ținutul Pădurenilor - domnului Rusalin Işfănoni - pentru sfaturi, pentru carte, pentru tot. Mulțumim și familiei Muntean pentru ospitalitatea pădurenească din zilele în care ne-au primit în casa și la masa dumnealor.

2 comentarii:

al.constantin spunea...

Sunt impresionat de excepționala prezentare - ați reușit să mă faceți să-mi lăcrămeze inimia de spaima pierderi atâtor valori.al.c

viorica stemate spunea...

Of! Tara de povesti cu atatea case parasite!Multumesc pentru minunata prezentare!